Prieteni, trebuie sa incep a-mi scrie impresiile despre Aikido cu scuzele de rigoare pentru intarziere. Sa stiti ca am avut ceva motive. Unul dintre ele a fost ca nimeni (sau aproape nimeni) nu si-a aratat interesul sa vina si sa practice Aikido. Foarte multi au citit poate le-a si placut ce am scris dar faptul ca nu am vazut pe nimeni la sala ma face sa ma indoiesc ca exista interes pentru Aikido in varianta mai traditionala, adica teorie + PRACTICA. Aikido este frumos pentru te obliga sa pui in practica principiile sale, adica armonie, KI, DO sau calea, Irimi-Tenkan, Hara, sincronism si intuitie, actiune-reactiune.

In acelasi timp, pe mine, aceasta arta m-a obligat sa-mi caut motivele pentru care sa continuu calea sau drumul, m-a supus la diferite incercari fizice, psihice sau de alta natura, care, o data depasite, uneori iesind invingator, alteori fiind invins m-au invatat fiecare cate ceva. Bucurandu-ma de succese, invatand din infrangeri, a reusit sa ma faca sa-mi placa sa ma antrenez continuu, in primul rand pe saltea, si pe urma sa studiez teoria, sa aprofundez filosofia Aikido, diferitele curente filosofice orientale si occidentale. Aikido m-a invatat ca cel mai bine este sa faci si sa vorbesti mai putin, sa-i lasi pe ceilalti sa vorbeasca despre ceea ce tu faci -- aceasta invatatura se insuseste datorita progresului, care este inevitabil daca muncesti si esti sincer in ceea ce faci.

Prieteni, va spun un adevar un pic cam crud: "cel mai bine inveti sa te lupti in fata calculatorului, apasand pe taste, implicandu-te in imaginea virtuala pe care o ai in fata". Nu va speriati, nu ma iau de voi pentru ca acordati prea mult timp stapanului vostru, calculatorul; este treaba fiecaruia, dar vreau sa va intreb: cat timp va acordati voua insiva, cat timp din cele 24 de ore ale zilei sunteti constienti de voi, de spiritul vostru, de divinitatea din voi. Cati dintre voi pot sa faca 20 de flotari, sa alerge 400 de metri, sa se bucure de primul ghiocel inflorit sa le dea lacrimile de fericire cand fac un bine cuiva, cand salveaza o fiinta dintr-o situatie dificila (un om, un animal, un copac, o insecta etc.).

De cate ori nu v-ati spus in mintea voastra: lasa, ca e mai bine sa stau acasa la caldura, sa ma mai uit la televizor, sa ma joc la calculator, decat sa ma duc la sala la Aikido. E frumos ce scrie acolo pe ecran, dar sa stiti ca frumusetea practicarii acestei arte este infinit mai mare.

Sa va spun sincer, nici nu stiu ce sa mai scriu sau, mai bine zis stau in dubiu daca sa mai scriu. Pentru ce sa-mi consum energia degeaba, daca vad ca din partea voastra nu exista nici un interes? V-am cerut sa dialogam despre ceea ce am scris sa veniti cu pareri personale, cu idei, sa ne cunoastem, chiar daca pe unii dintre voi ii cunosc personal. Sa stiti ca eu consider monologul o tampenie, care a fost inventata de persoane dornice de adulatie si de laude fara rost.

Pe mine Aikido m-a invatat ca diversitatea, in toate formele ei, si aceptarea sa reprezinta cheia succesului.

De ce sa ma supar ca Mohamed se roaga la Allah, ca Li Si se roaga la Buddha, ca Giovanni se roaga la Dumnezeu, ca Vasile crede in acelasi Dumnezeu, dar se inchina la dreapta, ca Mambo se roaga la copaci, ca Itzac se roaga lui Iehova?

In fond este vorba de acelasi Creator, care a luat diverse forme, chipuri tocmai pentru ca noi sa percepem, sa acceptam si sa indragim diversitatea. In Aikido am gasit ideea de acceptare a celuilalt fara a incerca sa-l schimb eu cu forta, schimbarea avand loc datorita unui dialog, unei confruntari de idei, unui schimb de experienta, de tehnici de lupta - avand in vedere ca Aikido este, totusi, o arta martiala -, de a incerca sa mergem impreuna pe un drum al armoniei universale.

Aikido m-a invatat sa las la o parte orgoliul, frica, egoismul, furia, "ochelarii de cal". Poate ca pentru unii ceea ce am scris acum sunt prostii, povesti de adormit copiii, dar sa stiti ca noi aici punem in practica (atat cat putem si stim, pentru ca fiecare om are o limita pe care trebuie sa o depaseasca mereu si fara de care nu ar exista progres) tot ceea ce spunem si noi traim viata in realitate, nu virtual.

Prieteni, daca deschidem un dialog, pe cale virtuala sau la sala de antrenament este spre binele nostru al tuturor.

Sa stiti ca pe mine ma intereseaza sincer sa cunosc cat mai multe lucruri, cat mai multe intamplari interesante. Haideti sa lasam masca de gheata sa ne cada de pe fata si sa dialogam sincer.

Am sa va vorbesc acum despre sincronism si intuitie, ultimul principiu de lupta din Aikido. El poate fi denumit si "crema", "desertul" sau telul catre care tinde orice practicant. De fapt despre ce este vorba?

Atunci cand practicantul intra pe usa dojo-ului, vede in mijloc un om pe care lumea il numeste Sensei facand lucruri incredibile. Ii place si incepe sa practice. Deodata descopera ca este extraordinar de greu sa faca la fel. Unii, dezamagiti, se lasa; altii continua sa practice. La inceput si pe parcursul primilor ani tehnicile sunt greoaie, de neinteles dar cel care are vointa vede ca incet incet ele devin din ce in ce mai usor de facut. Incepe sa studieze diferite forme, procedee, atacuri, le imparte in tehnici bune si tehnici rele, discuta, se contrazice singur, le dezbate impreuna cu prietenii, dar tot exista probleme. Incet incet cel din mijloc explica principiile ce stau la baza Aikido. Elevul isi da seama ca, daca nu asimileaza in interior acele principii, nu va reusi niciodata sa devina asemenea profesorului.

Aici intervine din nou o selectie a elevilor. Multi dintre ei nu vor sa renunte la vechile idei, la vechile ganduri, mentalitati, obiceiuri. Nu-si dau seama ca Aikido nu este un sport in care eu ma intrec cu colegul, imi arat muschii sau superioritatea, ci este practic o modalitate de a schimba ceea ce omul are rau in el (fara pretentia de a reusi, daca cel care preda nu are concursul sincer al practicantului).

Cei care fac greseala de a vedea Aikido cum l-am expus cateva randuri mai sus vor fi deceptionati si vor renunta din lipsa de motivatii exterioare.

Elevii care vor dori sincer sa-si continue drumul vor vedea schimbari majore in interiorul lor. Vor fi mult mai putini nervi, mult mai putine preocupari meschine, vor avea sentimentul armonizarii cu ceilalti oameni, cu natura, cu universul. Dar lucrul cel mai important este ca vor incepe sa aiba rezultate foarte bune pe toate planurile, in primul rand datorita aplicarii intuitive a principiilor Aikido pe saltea. Vor reusi in imprejurari in care nepracticantii ar esua si datorita ideii de lucru bine facut pe care practicantul o asimileaza, deoarece el asta exerseaza cand executa o tehnica pe saltea. Dar sa stiti ca si peste infrangeri vor putea trece mult mai usor si repede tot datorita Aikido, deoarece in timpul unui antrenament practicantul este pe rand cel care ataca, cel care este rau, deci cel care va cadea fizic si apoi se va ridica foarte repede, si dupa aceea schimba rolul cu cel care a fost bun, a fost atacat si l-a aruncat sau fixat cu un procedeu.

Daca veti putea citi atent randurile de mai sus o sa va dati seama ca in timpul executarii tehnicilor de Aikido, cei doi parteneri sunt pe rand Yin si Yang, asa ca nu vor avea timp sa devina nici prea rai, nici prea buni. Vor capata o stare de echilibru interior care se va reflecta asupra lor, asupra activitatilor pe care le desfasoara si asupra celor care ii inconjoara.

Dupa multi ani de practica (poate fi si unul, totul depinde de cat timp ii acorda elevul), la un moment dat practicantul o sa raspunda spontan si intuitiv atacurilor necunoscute (fizice sau psihice) cu procedee spectaculoase din punct de vedere fizic, dar care au o prea mica importanta din punctul de vedere al elevului (devenit acum profesor), fata de ceea ce se intampla in interiorul lui, in lumea lui interioara unde viata are alte repere ti se desfasoara in alt ritm, mult mai putin agitat si bulversat decat al omului obisnuit. Atunci el devine "omul din mijloc" si preia stafeta de la profesorul sau, si are obligatia morala sa o duca mai departe. Dar drumul nu se termina aici. Profesorul si elevul, devenit la randul lui acum profesor, vor continua drumul impreuna pentru ca vor aparea probleme si situatii care vor trebui rezolvate impreuna. De aceea elevul nu-si paraseste niciodata profesorul; va avea mereu de invatat de la el. S,i oricum, drumul impreuna este mai frumos decat cel de unul singur.

Ce v-am spus pare, poate, putin, insa este foarte important. Dar vorba proverbului: "cand elevul este pregatit apare si profesorul".

Acum, prieteni, trebuie sa inchei "dialogul" meu cu voi, dar nu inainte de a va ura tuturor "La multi ani!", multa sanatate, liniste in suflete si sa nu uitati ca timpul este scurt si trebuie sa va bucurati de viata si de ceea ce v-a dat Creatorul.

Sa ne reauzim cu bine.

P.S
Cu aceasta ocazie vreau sa-l salut pe prietenul meu Petrisor de la Cernavoda, sa ii urez "La multi ani!", "La multi dani!" si sa ne vedem cu bine la stagiul national de la Bucuresti din februarie.

Sensei sau omul din mijloc